Când omul își predică propria inimă

Amvonul este unul dintre cele mai sfinte locuri din adunare. De acolo ar trebui să răsune Cuvântul lui Dumnezeu, nu durerile, frustrările și luptele nerezolvate ale omului. Totuși, în multe locuri se întâmplă ca omul să urce la amvon purtând răni pe care nu le-a adus înaintea lui Dumnezeu, iar fără să-și dea seama, în loc să vestească limpede Evanghelia, începe să-și predice propria inimă.

Omul vorbește adesea cel mai mult despre lucrul cu care el însuși se luptă. În loc să lase Cuvântul să-l cerceteze mai întâi pe el, îl folosește pentru a-i cerceta pe ceilalți. Astfel, predica nu mai izvorăște dintr-o inimă vindecată, ci dintr-una apăsată.

Cel care iubește banii poate vorbi mereu împotriva lăcomiei, fără să-și cerceteze propria inimă. Cel mândru poate predica despre smerenie, dar în adâncul sufletului să se teamă că altcineva va fi mai apreciat, mai ascultat sau va ajunge mai sus decât el. În loc să se bucure când Dumnezeu ridică un alt slujitor, încearcă să-l umbrească prin cuvinte și avertizări.

Sunt și oameni care poartă propriile slăbiciuni în domeniul curăției, dar transformă aproape fiecare predică într-o luptă împotriva lungimii fustei, împotriva feminității sau a unor reguli pe care Scriptura nu le stabilește în felul în care sunt prezentate. Biblia vorbește despre modestie și despre o inimă curată, însă nu stabilește măsuri pentru haine. Când accentul cade mai mult pe reguli omenești decât pe schimbarea inimii, oamenii ajung să fie împovărați cu poveri pe care Dumnezeu nu le-a pus.

De multe ori, încercările prin care trece un slujitor ajung să fie prezentate ca dovada sfințeniei lui. În loc să vorbească despre harul lui Dumnezeu cu smerenie, încearcă să-i convingă pe ceilalți că suferințele lui sunt dovada unei stări spirituale deosebite. Orice necaz este explicat ca un semn că este mai aproape de Dumnezeu decât alții, iar orice împotrivire devine, în ochii lui, o confirmare a credincioșiei sale. Astfel, încercările nu mai sunt trăite cu smerenie, ci sunt transformate într-un argument prin care omul își apără imaginea și caută aprecierea celor din jur.

Amvonul nu este locul unde omul să-și justifice viața, să-și apere reputația sau să-și descarce nemulțumirile. Nu este locul unde să lovească în anumite persoane fără să le rostească numele și nici locul unde să-și ascundă propriile slăbiciuni, vorbind neîncetat despre ale altora. Amvonul există pentru ca Hristos să fie înălțat, iar omul să fie smerit.

Cel care vestește Cuvântul ar trebui să fie primul cercetat de mesajul pe care îl predică. Înainte de a întreba: „Ce trebuie să audă biserica?”, ar trebui să întrebe: „Ce vrea Dumnezeu să schimbe mai întâi în mine?” Numai atunci predica va avea puterea de a vindeca și de a aduce viață.

Cea mai mare autoritate a unui predicator nu stă în vocea lui, în anii de slujire sau în poziția pe care o ocupă, ci într-o inimă zdrobită înaintea lui Dumnezeu. Omul care se lasă cercetat de Cuvânt înainte de a-l predica va vorbi cu lacrimi, cu dragoste și cu smerenie. Dar omul care nu-și vede propria stare va folosi uneori Scriptura ca pe o armă împotriva altora, fără să observe că adevărata cercetare trebuia să înceapă chiar cu el.

Adevărata predică se naște în ascuns, în rugăciune și pocăință. Acolo Dumnezeu vindecă rănile, zdrobește mândria, curăță motivațiile și pregătește inima slujitorului. Numai un om care se lasă schimbat de Dumnezeu poate vorbi cu adevărat în Numele Lui, iar atunci Hristos va fi înălțat, nu omul.
Diana G. U.